Criza de originalitate la adolescenţi

Adolescenţii trăiesc soluţii încărcate de o arzătoare creaţie şi sete de originalitate, reacţionând impulsiv, neaşteptat şi chiar complex în situaţii mai mult sau mai puţin banale, tipice, sau situaţii de viaţă deosebite; ei încearcă să-şi exprime „eu-l” prin conduite şi stiluri de a se îmbrăca cât mai diferite de celelalte, fiecare având un model pe care-l urmează şi totodată un ego cât mai personalizat şi original încercând să iasă în evidenţa şi să fie clar „delimitat” de ceilalţi de aceeaşi vârstă.

O criză de originalitate la un adolescent înseamnă şi o criză de dezvoltare datorită faptului că toate crizele provoacă schimbări, reacţii psihice complexe, provocând toate resursele psihice, mai activ sau mai puţin activ, în funcţie de persoana şi situaţie.

În general la adolescenţi vorbim de crize ale Sinelui, din cele situaţionale, crize de conştiinţă, de nervi, sau cele legate de stres şi de emoţii, care abia îşi fac apariţia în existenţa adolescentului.

Criza de originalitate, considerată ce fiind cea mai complexă a omului modern, se manifestă şi este specifică pubertăţii şi adolescenţei. Este complexă pentru că este provocată de un fenomen foarte amplu şi complicat de transformare a copilului în adult, schimbându-i starea biologică de fond, statutul de vârstă, cel social, cel civil si, mai ales, aşteptările care-l privesc dinspre societate (părinţi, profesori, persoane cu o un anumit grad de autoritate în viaţa tânărului); mai sunt şi noile lui cerinţe legate de aceste schimbări si, din nou foarte important, identitatea sexuala a sa, această vârstă fiind dominată, după cum se ştie, de activităţile hormonale. În timpul acestei crize are loc o reconstituire psihică generala, putem vorbi de formarea şi consolidarea unei noi personalităţi, cu dorinţe diferite, idealuri şi aspiraţii diferite, dar şi cu noi responsabilităţi. Datorită complexităţii fenomenului şi a importanţei sale in dezvoltarea omului, această criză a fost denumita „a doua naştere”! Putem spune, ca o reflecţie dostoievkiană, că micul copil s-a trezit dintr-o dată marele adult, cu responsabilităţi, angoase, fobii şi dureri si e total dezorientat, neştiind cine este, ce poate, ce ştie, cât ştie, ce cred alţii că ar fi, şi o mulţime de alte stări şi trăiri, toate extrem de noi şi de multe pentru a avea timp să le analizeze, să se obişnuiască cu ele, să le personalizeze, definindu-se.

Şcoala joaca, alături de viaţa extraşcolară sociala (familia, prietenii, alţi factori ai modernităţii, cum sunt sursele de informare, nivelul adaptabilităţii, spaţiul de joc, „autoîndrumarea”, nivelul de trai, implicarea in activităţile sociale, etc.) un rol foarte important, in aceasta perioadă ivindu-se şi schimbările in mediul şcolar – gimnaziul - , cu profesori mai mulţi, materii mai bine delimitate, cerinţe mai clare, mai diferite şi mai severe, creând o responsabilitate crescută. În schimb viaţa extraşcolară apare într-o lumină mai atrăgătoare, mai provocatoare psihic şi mai interesantă; uneori se întâmplă ca şi viaţa sociala şcolară să capete această atracţie. În general trăirea independenţei devine mai activă.

În ţările dezvoltate se construieşte o atitudine „narcisistă” de suport, legată mai ales de reprezentarea de sine în imaginea altora; pe la vârsta de 14 ani are loc resimţirea de către adolescenţi a creşterii propriilor forţe, astfel că unele realizări, demonstraţii sau mici succese crează orgolii, iar prin stimularea de către cei care deţin o anumită autoritate asupra puberului (prin recompense *şi lauda e tot un gen de reconpensă) impulsul de continuare a „succeselor” şi prin dorinţa de a ieşi in faţă, de a se evidenţia în ochii celorlalţi creşte cu atât mai mult. Toate micile adunări ale lor au un caracter demonstrativ, cu intenţia de a provoca adulţii, de a le demonstra o anumită independenţă, iar această atitudine este catalogata de părinţi ca dezordine, lipsă de responsabilitate – deşi tot copil este considerat puberul, este admonestat pentru schimbările evidente din viaţa lui si lipsa unei obedienţe ştiute înainte vreme.Ca atare, ambiguităţile de tratament continuă, fapt ce crează pentru puber necesitatea lămuririi propriilor drepturi legate de statutul personal şi de libertatea ce o are şi trebuie să i se acorde. Viaţa interioara se modifică şi se amplifică foarte mult, în mintea adolescentului constituindu-se adevărate filme cu diverse scenarii încărcate de dialoguri lămuritoare sau de reproş in problemele ce-l privesc de acum încolo.

Acum se analizează cu rigiditate conduitele tuturor, se crează o respingere, o opozabilitate crescută faţă de starea anterioară de copil, de care adolescentul doreşte sa se debaraseze, chiar daca adesea simte nevoia stărilor de confort şi linişte pe care le-a avut cu puţină vreme în urmă, se consolidează alături de starea opozantă şi una de concurenţă (imitaţia).

O următoare etapă a adolescenţei ar fi o fază de noi analize interioare, mult mai încărcată de nelinişti şi de monologuri meditative şi explicative, se fac comparaţii de conduite şi reacţii, întrebările capătă profunzime si la un moment dat adolescenţii încep să realizeze excesele făcute, acest fapt provocând nu de puţine ori stări de depresie sau dezamăgire.

Dramatismul intern este legat de potenţialul disponibil al adolescentului de a se implica în stări noi de relaţii pe fondul nesiguranţei de sine privind valoarea trăirilor prin care trece, a atracţiilor faţă de persoanele de alt sex. Apar căutările de noi implicaţii sociale, noi preocupări umane, priveşte cu mai multă atenţie persoanele remarcabile, încercând să afle cum acestea au reuşit să devină importante sau să exercite o serie de influenţe asupra celorlalţi.

Trebuie precizat că acest set de dorinţe enumerat de Huvinghurst, dorinţe ce devin obiective in perioada adolescenţei, nu este definitoriu, fiecare obiectiv realizându-se şi constituindu-se inegal, dorinţele fiind adesea concurente, intrând in funcţiune tot inegal. Fiecare dintre obiectivele „proaspăt apărute” ale adolescentului generează numeroase probleme afective, trăiri intense, emoţii situaţionale, succesele şi eşecurile, experienţele de cunoaştere de sine succinte, toate acestea, cu efectele lor de reflux emoţional, sentimental şi generator chiar de pasiuni, distanţează tot mai mult pe adolescent de trăirile copilăriei, generând această criză de originalitate. Ea este declanşată şi susţinută de toţi aceşti factori, conturând oferte de dezvoltare socială şi personală, fiind un „statut” al omului in decursul vieţii, nu doar o fază de trecere, pentru ca adolescenţe modelează şi conturează viitorul adult ce se presupune că ar fi responsabil, de fapt doar cu mai multa experienţă si stereotipizat de cutumele şi credinţele sociale, mai ales pentru că aceasta criză de originalitate are ca factor crucial sexualitatea cu tot ce reprezintă ea ca fenomen social si psihologic, fiind definitorie într-adevar pentru om.